— Va trebui să te întorci, a șoptit el la urechea ei. Mai avem dansuri de recuperat.

Andrei a simțit un nod în gât. Știa că în seara aceea, Elena urma să plece spre aeroport pentru o bursă de doi ani în Lyon. Era ultima lor oră împreună în orașul care le văzuse copilăria și primele nesiguranțe.

Când ultima notă a pianului s-a stins, au rămas așa, nemișcați, sub cerul de plumb al Brașovului.

Elena a încremenit pentru o secundă. Zgomotul lumii din jur a dispărut. Nu mai existau bagaje, bilete de avion sau mii de kilometri distanță. Exista doar el, cu mâna întinsă și o sinceritate care îi tăia respirația.

Aici este o poveste inspirată de emoția și promisiunea titlului „Vreau să dansez cu tine”. Ultima piesă la Hanul Vechi

Privirea i s-a oprit asupra Elenei. Ea stătea singură lângă un stâlp de fier forjat, privind spre perechile care se roteau amețitor sub ghirlandele de becuri galbene. Purta o haină lungă, de culoarea vinului, și un fular care îi acoperea parțial zâmbetul melancolic. Se cunoșteau de o viață, sau cel puțin așa se simțea după toți anii în care cuvintele importante rămăseseră nespuse, ascunse în spatele glumelor amicale și al tăcerilor lungi de la metrou.

— Elena, a spus el, fixându-i privirea. Nu vreau să te rețin. Știu ce înseamnă plecarea asta pentru tine. Dar înainte să urci în mașina aia...